Am fost pe la Istanbul 3 zile si ne-am intors in Iasi cu un turc simpatic care ne ocupa toate serile. De vreo 2 saptamani imi confirm intr-una ca granitele culturale sunt depasite cand vorbim de new generation si ca nu mai suntem doar romani, turci, arabi, francezi, englezi…Globalizarea ne-a acaparat, iar brandurile au distrus intr-un fel traditia si ne-au format o gandire internationala. Bine, asta nu inseamna ca gandim la fel, dar ne putem da seama de firea omului sau ce tip de viata duce in functie brandurile pe care le consuma.
Si chestia asta imi da de gandit, nu stiu daca e bine sau nu…sa facem un profil al oamenilor in functie de brandurile pe care le consuma, dar pare interesant de analizat. E un fel de analiza extinsa a primei impresii. Involuntar, multi dintre noi, cei din new generation, fac asta. Mda. Obama-Pepsi este un rezultat unui astfel de studiu.
Revin la turc…si ii zic turc acum pentru ca este groaznic de nationalist. Isi iubeste tara si compatriotii, dar are si multe valori internationale. Nu e limitat de religie, traditii culinare si alte obiceiuri. Lucru care se intampla cred, ca si la noi, de la un anumit statut social in sus sau in business, dar in acelasi timp tine de fiecare om in parte. Mi-am dat seama ca sunt foarte dedicati lucrului pe care si-l propun sa il faca. Si aici mi-am adus aminte de istorie…adica de toate problemele create de ei multi ani in istoria romanilor si de cum am invatat ca ei sunt dusmanii nostri. In schimb, trecand prin Constantinopol, am vazut ca otomanii, oricat de malefici ar fi fost ei in istorie au fost si sunt un popor care se distreaza. Le place bogatia si sa se laude cu ce au. Le place sa vanda orice, oricat, oricand. Iubesc sincer femeile…pe toate:) Comunica de rup. Daca te opresti la colt de strada este imposibil sa nu te intrebe cineva de unde esti, ce se intampla acolo de unde vii…asta pana zici…omule..eu am plecat!
Mai exact www.deviantart.com un website cu multe resurse creative de la new generation kids. Am mai auzit de el intr-o fraza aruncata, dar astazi am primit o invitatie de la un membru pentru a ma uita pe cateva imagini. Incep cu cele pe care le-am descoperit la Anibas - http://ana-anibas.deviantart.com/ o tanara domnisoara cu o doza mare de energie creativa si motivul accesarii website-ului:
Si daca tot mi-a deschis apetitul catre acest website, am navigat hai-hui si am mai vazut:
Poate pentru ca am crescut in verile copilariei aici sau pentru ca simt ca apartin acestui loc, aerului, raului, muntelui, de fiecare data cand ma reintorc, de obicei de Sarbatorile Pascale, ma regasesc. E o reincarcare care nu mai depinde de mine ci de tot ce ofera aceasta zona minunata din marginimea Sibiului. Am fost plecati 4 zile, dar facand o pauza in timp, ne-am odihnit ca intr-o vacanta de 2 saptamani.
Daca ar fi dupa unii, am fi doar dl/dna avocat, dl/dna doctor, dl/dna inginer, dl/dna economist. Cat de limitati putem fi sa ne impartim in cateva categorii si sa avem pretentia ca suntem oameni?
Functiile sunt masti ale celor care uita cine sunt. Este adevarat ca ne petrecem jumatate din viata la serviciu si unii dintre noi poate chiar mai mult, dar cum poate sa devina comunicarea la nivel de functie atat de importanta incat sa uitam ca suportul functiei este altul?
Sa fie oare generatia emo cea care va sterge urmele acestor categorii, in contrast puternic cu ei, reinventand nenumarate si variate forme de comunicare astfel incat oamenii-functie sa isi aminteasca numele lor, cine sunt si mai ales sa se uite mai atent la cei din jur. Tzipa in diverse forme la parinti si pana la urma o parte din ei recurg la metode, mai usor de receptat si uite-asa reusesc sa acapareze un strop de atentie. Eu asa interpretez toate actiunile sinucigase ale copiilor emo (emotivi). Nu ca oamenii-functie ar fi de vina pentru acestea, dar intra in acea zona a oamenilor care nu asculta.
Cunosc cateva exemple oameni-functie care si-au uitat “numele” si au fost nevoiti sa si-l reaminteasca. Si curios cum aceasta amnezie este atat de puternica, incat ar putea jura ca asa s-au nascut, cu o functie si nu cu un “nume”. Cei care isi amintesc pana la urma sunt considerati norocosi si sincer i-am redescoperit ca pe niste oameni fericiti. Ceilalti, pentru care functia are un “nume” si atat, sunt cei care nu-si mai accepta soarta si ii considera pe cei din jurul lor vinovati pentru toata nefericirea din prezent.
Iar pentru cei care simt ca sunt in devenire oameni-functie, le dedic, doar pentru ca imi place, urmatoarea melodie:
Sunt momente cand imi amintesc de acea perioada a copilariei in care desenam in cartile de colorat. Atunci, la primele incercari, mi s-a parut deranjant si putin rigit, pana am reusit sa urmaresc forma. Si aici a aparut si senzatia de implinire si multumire tradusa prin dorinta perfectiunii, dar si a insufletirii formei prin colorare.
Michiel Schuurman se pare ca a lansat o invitatie pe un suport desprins de hartie, in forma unor rochii. Acum sunt senzatii la purtator. Mi-as dori o astfel de rochie care imi ofera un adevarat motiv sa o port.
Am participat in seara asta la un eveniment neconventional. Mi-am reconfirmat cateva puncte de vedere asupra comunicarii cu cei din jurul tau/meu. Si imi ajunge pentru o saptamana sa ma bucur. E clar…vineri13, nu e o zi cu ghinion, nici cu noroc, e cum se nimereste, sau mai bine, cum ti-o faci.
Identitatea tine de fiecare persoana. Nu-i de imprumut, dar e de admirat. Pentru unii e mai ok sa traiasca la fel…pentru siguranta sau din comoditate. Dar sper ca pentru multi altii sa fie incomod sa traiasca altfel si sa le placa.
Astazi am primit cel mai “nepotrivit” cadou de la nepotelul meu. A gasit el intr-o punga de pufuleti o surpriza care nu era masinuta, nu era pistol, nu era broscuta sau alte animalute amuzante. Probabil si el s-a blocat si negasindu-i o utilitate…a strigat: “Tusaaaaa!!!”. Si asa m-am facut cu o surpriza-cadou de 8 martie care arata asa (o descriu): e in punga de plastic si scrie cu caractere foarte mari in partea de sus a pungii Jewelry Fashion, iar in partea de jos Made in China.
Nimic anormal pentru un lantisor dintr-un material….de obicei sclipitor. Numai ca acesta are o cruce si pe cruce este …si ma opresc cu descrierile.
Este absolut “normal” sa le oferi oamenilor credinciosi care manaca pufuleti o surpriza care sa ii multumeasca.
Pentru mine sunt tot timpul prea multe si cred ca din politete:) mi-e cam greu sa le refuz. Aceste tentatii te introduc la un moment dat intr-o zona care as compara-o cu o banda rulanta. Dar nu o banda rulanta care urca, ci aceea liniara de la aeroport pe care daca te-ai inscris cam esti obligat sa o urmezi pana la capat. Mi s-a intamplat sa intru la propriu pe o astfel de banda si sa stau …si ma gandeam oare de ce cei care merg pe langa mine, si nu sunt pe banda, ma intrec? Mi-am dat seama ca ritmul tot eu mi-l pot stabili, nu banda. Si am inceput sa merg.
Cam asa ma simt acum, sunt prinsa in ritmul unor evenimente, dar in acelasi timp am nevoie de ritmul meu, care sa il completeze pe cel dat.
In sfarsit pot spune ca am deschiderea de care aveam nevoie. Si aici ma refer la comunicare. Conexiuni, oameni, senzatii, echipa, nou, si toate facand parte din categoria – este posibil daca iti doresti. Credeam ca-mi va fi mai greu, dar cu fiecare zi imi place din ce in ce mai mult.
In alt registru – Am avut ieri o preintalnire de organizare a intalnirii de 10 ani de la terminarea licerului. A fost super! Au fost acolo colegii care stateau in banca din fata mea pe care i-am chinuit la propriu…si care ieri mi-au creat o senzatie de comprimare a timpului si a apropierii de acele ghidusii pe care le faceam impreuna in timpul orelor si a pauzelor.
Ne-am regasit cu totii mai grasi , mai maturi, dar cu sufletele din liceu, si cu mintea descatusata de toate compexele tineretii.
Am descoperit ca fiecare isi traseaza linii si se uita in urma sa vada cum sta pentru proiectarea unui viitor mai bun. Am descoperit ca intrebarile despre tine si cei din jur inca mai exista. Deci ne redescoperim in fiecare zi. Am descoperit aceeasi colegi trazniti:) si totusi altii.
10 ani!!!!
S-au intamplat foarte multe in ultimele 2 saptamani si in continuare cred ca este anul schimbarii.
Astazi am dat o primavara pe iarna si am zambit cu drag celor care i-am avut aproape!
Maine e o zi ca ieri, pentru ca n-am avut weekend…Deci tot weekend:)
Adica motanelul nostru Garfi…
Mi s-a intamplat sa intru la propriu pe o astfel de banda si sa stau …si ma gandeam oare de ce cei care merg pe langa mine, si nu sunt pe banda, ma intrec? Mi-am dat seama ca ritmul tot eu mi-l pot stabili, nu banda. Si am inceput sa merg.
