Imi este foarte greu sa scriu acest articol, cu toate ca degetele mele ard de nerabdare. Din ce in ce mai mult cred ca nevoia de a scrie pe blog a venit predominant din cauza ei. Nu stiu, dar am senzatia ca este langa mine, sau sunt eu mai aproape de ea, cand scriu. Impartasesc, la fel cu faceam inainte, ore in sir ce simt, ce-am vazut, ce-mi placea si ea ma asculta. Din pacate nu mai e reciproc, dar incarcarea cu starea pe care o aveam atunci nu se poate compara, dar se aseamana. Si imi convine.
Mi se pare o forma accentuata de egoism sa ii plangi pe cei care nu mai sunt langa tine si sa nu iti amintesti mai degraba clipele frumoase si magice traite impreuna, pe care le poti purta cu tine pana la sfarsitul vietii. Da, este trist si dureros, inca ma mai arde sufletul cand realizez ca ea nu mai este langa mine, dar totusi ceva imi da increderea ca este bine, intr-o lume pe care si-a dorit-o si creat-o in imaginar, deci in Rai.
Este ciudat pentru ca ii simt prezenta la fel ca inainte. O incarcatura de energie pozitiva care o primeam in permanenta de la ea, persista si acum. Tot timpul mi-am spus ca am noroc ca ea m-a crescut. Imi spunea ca sunt incapatanata si singura modalitate de a ma contrazice era prin argumentare. Asa am crescut, argumentandu-mi starile si actiunile pe care le faceam. Libertatea mi-o conturam singura, daca decideam ca e bine. A fost si mama si coacher in acelasi timp.
Si mai ciudat, mi-a placut inmormantarea ei. E clar ca mi-as fi dorit sa nu se intample…sper ca am dat de inteles acest lucru:). Dar pentru ca nu avem puterea de a opri moartea, ea apare. Acela a fost momentul ei. Patru ani de incercari, lupte, reveniri, frustari si multumiri cu orice stare, numai sa stii ca inca mai e in viata…este mult. A fost mult pentru ea, a fost mult pentru noi, este pentru oricine. Incercarile nu ezita sa-ti dea tarcoale. Am vorbit mult despre moarte cu ea si de ce e firesc sa ne dorim sa traim si sa luptam cand stim sigur ca se va intampla. Daca nici atunci nu te cunosti, am senzatia ca nu ai cum sa te mai cunosti vreo data. Iti descoperi limitele si vezi de fapt ca acestea nu exista cand mai urci o treapta. Ai mai multa forta, mai multa rabdare, mai multa iubire, mai mult “orice” care credeai ca nu e de tine…
Cum poate fi o inmormantare frumoasa…In primul rand sunt toti cei apropiati langa tine. E clar ca la astfel de evenimente se aduna doar cei care ti-au fost aproape de sufletel, deci toata lumea prezenta avea in dosarul meu, o istorie in spate, spusa de mama de-a lungul timpului. Ii vedeam prin intermediul ei.
Credea in Dumnezeu si atat. Nu mergea la biserica, decat pentru a puncta in moment in viata ei sau a noastra. Dar tot timpul avea senzatia ca preotul e suparat pe ea ca nu se duce la biserica si isi amintea asta de sarbatori, cand acesta trecea sa ne sfinteasca casa. Preotul “suparat”, pe care il consider cel mai nonconformist si simpatic dintre preotii cunoscuti, a tinut slujba la inmormantare. A fost dorinta ei.
S-a intamplat in Ianuarie, intr-o duminica. Era frig, dar era si soare in acelasi timp. Cu doua zile inainte castigasem un concursul dat pe un proiect la serviciu si beneficiam de o excursie la munte. N-avea valoare, stiam ca se va intampla….stiam de mult. Am ajuns la ai mei, si cand am intrat in camera ei, a respirat pentru ultima data. Am plans.
Cunostintele si rudele au inceput sa se adune, eu incepeam sa seman din ce in ce mai mult cu ea, uitandu-ma in privirile inlacrimate. Simteam ca isi luau la revedere de la ea, prin mine. Da, semanam foarte mult, ca atitudine, ca aspect, ca stare, doar sunt fiica ei…
In ziua slujbei preotul ne-a cerut sa scrim ceva despre ea. Mi-a revenit mie aceasta placere si chiar m-am bucurat ca am aceasta posibilitate. Vazusem prin filme ca se tineau cuvantari la inmormantari, dar la noi sincer nu credeam ca se intampla asa ceva.
A inceput slujba…preotul “suparat” a luat hartia cu frazele care se adunasera cu cateva ore inainte. A deschis slujba si a inceput sa citeasca…. Am crezut ca i s-a oprit respiratia…s-a oprit cateva secunde si a reinceput sa citeasca, simtind nevoia de mai mult aer in acelasi timp. Plangea. Pe geam incepuse sa patrunda o raza puternica de lumina. Mama imi spunea tot timpul ca nu intelege de ce trebuie sa fie asa de intuneric in biserica. Ei, acum era lumina, biserica aceasta are ferestre foarte mari, inalte. M-am incalzit din acea raza toata slujba. Il lumina pe preot, ca un reflector de scena, dar trecea si pe la mine. Ii multumesc Regizorului:).
Lasand momentele de ramas bun la o parte, am atat de mult de povestit despre mama, incat am senzatia ca pot ajunge la sfarsitul internetului si sa nu termin.
Si pentru ca ieri a fost ziua mea, i-am pastrat si o invit la o felie de tort. Pofta mare! 
