DeviantART – resursa

Mai exact www.deviantart.com un website cu multe resurse creative de la new generation kids. Am mai auzit de el intr-o fraza aruncata, dar astazi am primit o invitatie de la un membru pentru a ma uita pe cateva imagini. Incep cu cele pe care le-am descoperit la Anibas - http://ana-anibas.deviantart.com/ o tanara domnisoara cu o doza mare de energie creativa si motivul accesarii website-ului:

Si daca tot mi-a deschis apetitul catre acest website, am navigat hai-hui si am mai vazut:

 

 

 

Multumesc Anibas!

Oamenii-functie

Daca ar fi dupa unii, am fi doar dl/dna avocat, dl/dna doctor, dl/dna inginer, dl/dna economist. Cat de limitati putem fi sa ne impartim in cateva categorii si sa avem pretentia ca suntem oameni?
Functiile sunt masti ale celor care uita cine sunt. Este adevarat ca ne petrecem jumatate din viata la serviciu si unii dintre noi poate chiar mai mult, dar cum poate sa devina comunicarea la nivel de functie atat de importanta incat sa uitam ca suportul functiei este altul?
Sa fie oare generatia emo cea care va sterge urmele acestor categorii, in contrast puternic cu ei, reinventand nenumarate si variate forme de comunicare astfel incat oamenii-functie sa isi aminteasca numele lor, cine sunt si mai ales sa se uite mai atent la cei din jur. Tzipa in diverse forme la parinti si pana la urma o parte din ei recurg la metode, mai usor de receptat si uite-asa reusesc sa acapareze un strop de atentie. Eu asa interpretez toate actiunile sinucigase ale copiilor emo (emotivi). Nu ca oamenii-functie ar fi de vina pentru acestea, dar intra in acea zona a oamenilor care nu asculta.

Cunosc cateva exemple oameni-functie care si-au uitat “numele” si au fost nevoiti sa si-l reaminteasca. Si curios cum aceasta amnezie este atat de puternica, incat ar putea jura ca asa s-au nascut, cu o functie si nu cu un “nume”. Cei care isi amintesc pana la urma sunt considerati norocosi si sincer i-am redescoperit ca pe niste oameni fericiti. Ceilalti, pentru care functia are un “nume” si atat, sunt cei care nu-si mai accepta soarta si ii considera pe cei din jurul lor vinovati pentru toata nefericirea din prezent.

Iar pentru cei care simt ca sunt in devenire oameni-functie, le dedic, doar pentru ca imi place, urmatoarea melodie:

Haide sa ne coloram

Sunt momente cand imi amintesc de acea perioada a copilariei in care desenam in cartile de colorat. Atunci, la primele incercari, mi s-a parut deranjant si putin rigit, pana am reusit sa urmaresc forma. Si aici a aparut si senzatia de implinire si multumire tradusa prin dorinta perfectiunii, dar si a insufletirii formei prin colorare.

Michiel Schuurman se pare ca a lansat o invitatie pe un suport desprins de hartie, in forma unor rochii. Acum sunt senzatii la purtator. Mi-as dori o astfel de rochie care imi ofera un adevarat motiv sa o port.

Cadouri

Astazi am primit cel mai “nepotrivit” cadou de la nepotelul meu. A gasit el intr-o punga de pufuleti o surpriza care nu era masinuta, nu era pistol, nu era broscuta sau alte animalute amuzante. Probabil si el s-a blocat si negasindu-i o utilitate…a strigat: “Tusaaaaa!!!”. Si asa m-am facut cu o surpriza-cadou de 8 martie care arata asa (o descriu): e in punga de plastic si scrie cu caractere foarte mari in partea de sus a pungii Jewelry Fashion, iar in partea de jos Made in China.

Nimic anormal pentru un lantisor dintr-un material….de obicei sclipitor. Numai ca acesta are o cruce si pe cruce este …si ma opresc cu descrierile.

Este absolut “normal” sa le oferi oamenilor credinciosi care manaca pufuleti o surpriza care sa ii multumeasca.

Ce pot sa spun…astept colectia cu Fecioara Maria!

Deschidere

In sfarsit pot spune ca am deschiderea de care aveam nevoie. Si aici ma refer la comunicare. Conexiuni, oameni, senzatii, echipa, nou, si toate facand parte din categoria – este posibil daca iti doresti. Credeam ca-mi va fi mai greu, dar cu fiecare zi imi place din ce in ce mai mult.

In alt registru – Am avut ieri o preintalnire de organizare a intalnirii de 10 ani de la terminarea licerului. A fost super! Au fost acolo colegii care stateau in banca din fata mea pe care i-am chinuit la propriu…si care ieri mi-au creat o senzatie de comprimare a timpului si a apropierii de acele ghidusii pe care le faceam impreuna in timpul orelor si a pauzelor.

Ne-am regasit cu totii mai grasi , mai maturi, dar cu sufletele din liceu, si cu mintea descatusata de toate compexele tineretii.

Am descoperit ca fiecare isi traseaza linii si se uita in urma sa vada cum sta pentru proiectarea unui viitor mai bun. Am descoperit ca intrebarile despre tine si cei din jur inca mai exista. Deci ne redescoperim in fiecare zi. Am descoperit aceeasi colegi trazniti:) si totusi altii.

10 ani!!!!

S-au intamplat foarte multe in ultimele 2 saptamani si in continuare cred ca este anul schimbarii.

Astazi am dat o primavara pe iarna si am zambit cu drag celor care i-am avut aproape!

Maine e o zi ca ieri, pentru ca n-am avut weekend…Deci tot weekend:)

Si ce daca…

Ce-i drept nu stie prea multa lume de blog si celor care le spun probabil sunt cei cu care as vrea sa ma intalnesc mai des sau care cred ca ar rezona cu ce scriu. E adevarat ca e o discutie pe care eu o deschid si in acelasi timp e un monolog. Plus ca e o parere scrisa pe care am mai mult timp sa o dezvolt, asa…mai asezat..cum imi place. Iar pentru cei care cred ca blogu e echivalent cu “am o problema” as vrea sa le spun ca am mai multe , si des, ma intreb tot timpul ce e cu mine si unde ma duc, ce fac acum si de ce.

Faptul ca prefer sa imi scriu gandurile on-line si nu intr-un carnetel, e unul care atrage si alte persoane in aceeasi grupa de gandire cu mine sau din contra, le revolta, dar macar exista comunicare. Adica trece de faza de expunere si de dorinta de a fi apreciat. Chiar daca ar ramane la stadiul asta tot e mai bun decat forma egoista a jurnalui mancator de hartie care sufera de lipsa de interactiune.

Inafara de acest “blog-problema” imi mai plac conversatiile alea lungi pe care le ai cu anumte persoane la un moment dat. Nu cred ca exista cineva care sa nu fi avut un parter de discutie care sa-i ofere o conversatie libera timp de cateva ore, fara macar pana atunci sa se fi cunoscut. Si aici ajung iar la subiectiv vs obiectiv si spun ca ce e mai placut decat sa fii descoperit si sa decoperi un om pe care nu il cunosti, prin intermediul unei conversatii obiective. Cu cat persoana de conversatie are pareri mai contrastante sau poate chiar complementare si este de neinteles, cu atat provocarea lansata este mai mare. Cel putin pentru mine.

Ma bucur de existenta tuturor persoanelor care le-am cunoscut pana acum si le voi cunoaste de acum incolo si imi doresc sa imi pastrez abordarea deschisa in a le descoperi. Nu ma intereseaza sa inteleg, ci pur si simplu sa vad armonie intre stare-gandire-traire. Si nu armonia de care am eu nevoie ci armonia lor…cea care ii face fericiti si constienti de sine.

Hai noroc!

Zambete

De obicei sunt oferite din suflet, cel putin de catre mine. Bine…mai ranjesc din cand in cand, doar pentru a exemplifica o stare fortata. Ma bucur cand le primesc si nu ezit sa le ofer fara provocare, doar asa, pentru ca existam si sunt o forma de comunicare. Dintre tipurile intalnite: ras sanatos zgomotos, zambet larg, suras cu “implicarea” ochilor, suras, ranjet (-) >> ce au in spate: amuzament, simpatie, flirt, bucurie, entuziasm, iubire…toate exprima o stare de bine.

Oare pot fi ele oferite la comanda? Daca ti-ar spune cineva: “zambeste acum, acum am nevoie de zambetul tau!”…ar fi zambetul firesc, oferit din suflet? Sigur nu. Deci pentru cei care simt nevoia de zambet la comada, pot sa si-l ofere singuri in oglinda. Si nu zambesc, e nevoie de mai mult decat o simpla solicitare.

Le asociez cu soarele. Poate pentru ca ofera lumina sufletului si zilei.
Le asociez cu iubirea. Ce e mai frumos decat un cuplu care isi spune din priviri si zambete cat de mult se iubesc?
Le asociez cu prietenia. Sunt un produs al prieteniei si un bun inceput al ei.
Le asociez cu copilaria. Puritate, entuziasm, stralucire intr-o avalansa de zambete.

O explicatie haioasa a zambetului, din categoria share-share, de la “Insane”:

La cat mai multe!

Dans=comunicare

Mi-ar placea ca din cand in cand sa ne oprim din furia zilei si sa comunicam asa:

Serving the planet

Heineken si noul spot care a sagetat pamantul intr-o saptamana. A inrosit contuarele de trafic ale website-urilor de profil si probabil a crescut si vanzarile brandului, pe langa alte efecte intangibile. Oricum, se pare ca ii inteleg pe barbati si ce-si doresc ei in cea mai mare parte a timpului – BERE!. Au gasit cel mai potrivit mod de a promova avest lucru. Merita vazut:

Mai mult, mai putin sau atat cat trebuie?

Mi se mai intampla cand exagerez, prefer sa dau vina pe entuziasm. Bineinteles mi le acord singura, mai tarziu decat momentul cu pricina, cu toate ca as prefera sa le primesc pe loc. Tocmai mi-am dat “doua palme”! Sa nu va inchipuiti ca am avut recent o disputa, din contra, mi-am derulat un scenariu putin mai vechi si am analizat cateva aspecte. Totul poate fi in acelasi timp doar in mintea mea. Sunt naiva si visatoare. Imi construiesc din cand in cand o lume a mea tocmai pentru a deveni imuna la ceva realitate care nu imi place. Cred ca sunt mai mult decat sunt sau, din contra, mai putin. Este o continua cautare a echilibrului. Sunt un copil curajos si un adult cam prost intr-o lume totusi dominata de copii. Ma trezesc, analizez si apoi revin pentru ca imi place.

Ce-am scris mai sus pentru mine are un sens, dar s-ar putea ca pentru cei care citesc sa fie cu multe semne de intrebare. In acest caz, cititi ce scrie mai jos.:)

Cand m-am intalnit cu mezinul familiei Reiter, in momentul sosirii la pensiune, am intrat intr-un alt mod de viata. Sa-i spunem modul de viata “potrivit”. Totul se desfasura conform planului, asa cum era firesc sa se intample. M-am obisnuit, cand vine vorba de organizare, sa intreb de 3 ori acelasi lucru si din 3 puncte de vedere diferite, pentru a avea siguranta ca primesc ceea ce am solicitat. Si ma intreb…cum pot intra asa de usor intr-o lume a firescului din cea a “tuturor posibilitatilor”? E un dezechilibru. Iti trebuie o perioada de adaptare la noua lume, pentru a te simti in largul tau, iar cand revii la cea dinainte, la fel. Si totul tine de mentalitate si flexibilitate: a ta, a lor, a noastra.
Cu fiecare iesire din tara, invat. Simt in permanenta nevoia unui coach si imi culeg invatamintele, sfaturile sau cum vreti sa le spuneti, din cotidian de la diverse persoane, carti, intamplari.

Acum am mai invatat cate ceva despre eficienta si respect. Respectul valorilor, a traditiei, a familiei, a culturii, a omului, a tarii. Mult respect. E un respect fata de orice, fara o demonstratie in prealabil. Trebuie respectul meritat? Se pare ca nu. N-am auzit fraze de genul: “Cine esti tu sa imi spui mie ce sa fac?”/”Trebuie sa-mi castige respectul mai intai si apoi…”/”A facut ceva pentru mine ca sa…?”. Oricum le resping de fiecare data, involuntar.

La prima vedere pare simplu. Ajungi la pensiune si primesti cazare si masa, asa cum ai platit. Noi am primit mai mult. Am intrat pentru o saptamana in viata unei familii. Mama era la bucatarie, fiica servea micul dejun si cina pentru cei cazati, iar fiul se ocupa de restaurantul ce servea clientii locali si de cazare de la rezervare pana la calcule si plata. Tot timpul se intampla ceva acolo. N-am vazut timp morti. Toti erau in alerta si pareau ca nu fac fata la solicitari, dar toti cei serviti erau multumiti. Se hraneau din zambetele noastre. Orice nemultumire sesizata in priviri sau spusa isi gasea rezolvare repede. Aceasta atentie nu poate fi inlocuita cu luxul unui hotel, cel putin, nu pentru mine.

Am vazut ce inseamna potrivit, atat cat trebuie, respect neconditionat, daruire, eficienta. Credo-ul de mai jos este unul real.

Ei sunt:

fam. Reiter

CREDO:
“Allow us to tell you about our business:

The inn was taken over by Franz and Anna Reiter in 1949 and has remained in family hands ever since. In 1977, the guesthouse was completed and the business now comprises two houses with 28 beds in each.

Since 1976, Walter and Anni Reiter have been holding the reins. In 1989, the addition in the rear of the inn was completed, featuring a lounge for house guests, sauna, WC facilities and a terrace. This was a very important strategic step towards making our “à la carte” business segment – which had already shown excellent potential – even more profitable through creation of extra seating capacity.

Countless investments and improvements followed, both big and small, creating the precious gem that we now find at the Reiter today.
Since 1999, their son, Walter Reiter, has become more and more involved in day-to-day operations.

The restaurant offers seating for approx. 55 people, while the lounge accommodates 36 house guests and the guest garden has space for around 60 (can be doubled for special events). Our amenities are appropriate to an inn of this caliber – one that nurtures close ties to area traditions and heritage. “